În multe companii mari, în special în domeniul IT și consultanță, perioada petrecută de un angajat pe bench (adică fără a fi alocat unui proiect) ar trebui să reprezinte o etapă de tranziție, absolut normală, respectiv un interval temporar, folosit pentru obținerea unor certificări până la momentul atribuirii unui alt proiect.
Pe scurt, în teorie angajatorul are responsabilitatea de a găsi și atribui proiectul potrivit, iar salariatul continuă să fie disponibil pentru muncă, fără a avea vreo vină pentru lipsa unui proiect.
În practică însă, acest proces poate deveni o sursă majoră de stres, presiune psihologică și chiar hărțuire.
Ceea ce trebuie să știți este că atribuirea unui proiect este întotodeauna obligația principală a angajatorului, nicidecum a salariatului. Contractul individual de muncă nu prevede că salariatul trebuie să își „câștige” proiectul sau că ar trebui să suporte perioade îndelungate de incertitudine. Totuși, în unele organizații, perioada de „bench” ajunge să fie folosită ca o modalitate de a-l convinge pe salariat să accepte încetarea contractului.
Astfel, salariatului i se repetă constant că „nu sunt proiecte”, că „trebuie să se vândă mai bine”, sau că „performanța lui este dificil de demonstrat”. În această manieră, lipsa unui proiect devine o responsabilitate care este transferată treptat și nejustificat asupra salariatului.
Cum reușește angajatorul să facă acest lucru? Prin presiunea constantă aplicată pe o perioadă de câteva luni. Atenție însă, că în astfel de contexte, așteptarea prelungită pe bench poate să se transforme rapid într-o formă subtilă, dar puternică, de hărțuire psihologică atunci când:
- Salariatul este izolat profesional de restul echipei, făcându-l să se simtă inutil, nesemnificativ;
- Nu primește informații clare, deși salariatul se pregătește temeinic pentru fiecare interviu de proiect, este exclus fără explicații și fără a primi un feedback minim. Accesul la informațiile necesare îi este limitat, iar atunci când solicită clarificări, în mod firesc și justificat, ajunge să fie etichetat drept „problematic” sau cu o personalitate dificilă;
- Salariatul trăiește sub presiunea permanentă de a demonstra că este util. Practic, el muncește cu sentimentul că are mereu „securea deasupra capului”. Astfel, dacă nu este perceput ca fiind suficient de bun, nu primește proiect iar pentru a primi proiect, trebuie să fie în mod constant disponibil, vigilent și pregătit, fără nicio garanție reală că eforturile sale vor fi apreciate.
- Se insinuează în mod repetat că salariatul este „costisitor” pentru companie. Mesajele voalate precum „nu generăm profit cu tine”, „ești pe costuri” creează un climat psihologic toxic, în care salariatului i se induce ideea că simpla lui existență în organizație reprezintă o povară financiară.
Astfel, deși salariatul este prezent, disponibil și își respectă integral contractul, ajunge să trăiască sub o anxietate constantă, cu teama permanentă că va fi concediat fără motive reale legate de performanță. În loc să fie evaluat pentru munca sa, este judecat pentru o situație pe care nu o poate controla, adică lipsa proiectelor. Această incertitudine continuă îi afectează motivația, încrederea în sine și chiar sănătatea emoțională. În timp, presiunea subtilă, dar permanentă, se transformă într-un mecanism de intimidare care îl face vulnerabil și temător, deși nu a greșit cu absolut nimic.
- De ce este problematic acest mecanism?
Faptul că această strategie transformă bench-ul dintr-un instrument de flexibilitate într-unul de eliminare a personalului, fără niciun fel de responsabilitate reală din partea angajatorului. Mai grav, salariatul este făcut să creadă că situația s-a creat din vina lui, deși atribuirea proiectelor este „exclusiv obligația angajatorului”.
- Care e pasul următor? Îl putem cu toții anticipa!
După luni de incertitudine, presiune psihologică și mesaje subtile că „nu mai ești necesar”, apare inevitabil „propunerea salvatoare” , anume propunerea de a semna un acord de încetare. Ți se spune că „e mai bine pentru tine”, că „nu sunt perspective”. În realitate, este finalul unui scenariu construit pas cu pas pentru a te face să pleci de bunăvoie, fără întrebări, fără discuții și fără ca angajatorul să fie nevoit să justifice ceva.Ca să „muști momeala”, vei primi, de ce nu, două sau trei salarii compensatorii, prezentate ca un gest generos, dar adevărul e că acestea nu compensează stresul, nesiguranța și hărțuirea la care ai fost supus. Este o strategie subtilă prin care angajatul este determinat să accepte încetarea contractului de bunăvoie, iar compania se protejează de orice contestație sau obligație legală.